Evaluarea nevoilor de formare aplicată în cadrul Task-ului 5.3 („Involvement and joint ownership by people with lived experience in mental health policies”) din proiectul european JA MENTOR, reflectând perspectiva directă a persoanelor cu experiență trăită.
Ascultare activă fără judecată
Susținerea autonomiei beneficiarului
Relații de încredere non-ierarhice
Reacție în criză & limite de rol
La nivel internațional, sprijinul de la egal la egal (peer support) nu reprezintă doar o opțiune metodologică, ci un drept fundamental recunoscut prin Convenția ONU privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități (CRPD), un tratat ratificat de peste 164 de țări (United Nations, 2006). Convenția definește persoanele cu dizabilități într-o manieră incluzivă, acoperind și barierele din sfera sănătății mintale care pot împiedica participarea deplină în societate (Art. 1, alin. 2).
Mai mult, Articolul 26 (alin. 1) stabilește un mandat clar arătând că:
„Statele părți vor lua măsuri eficiente și adecvate, inclusiv prin sprijinul reciproc între persoane cu aceleași probleme, pentru a permite persoanelor cu dizabilități să obțină și să își mențină maximum de autonomie, să își dezvolte pe deplin potențialul fizic, mintal, social și profesional și să realizeze o deplină integrare și participare în toate aspectele vieții”.
În completare, Articolul 16 (alin. 1) obligă statele să protejeze aceste persoane împotriva oricărei forme de exploatare, violență sau abuz, oferind un cadru de siguranță esențial în furnizarea serviciilor de sprijin.
Organizația Mondială a Sănătății susține acest cadru prin inițiativa QualityRights, promovând tranziția de la modelul psihiatric tradițional la servicii bazate pe respectarea drepturilor omului, pe demnitate și pe sprijin reciproc (World Health Organisation, 2019). OMS subliniază că lucrătorii de sprijin de la egal la egal (peer support workers) aduc în sistem o dimensiune de empatie și reciprocitate, acționând ca un scut împotriva abuzurilor și ca punți autentice spre recuperare.
Nevoia de peer support a apărut ca o reacție la limitările modelului medical tradițional, axat preponderent pe reducerea simptomelor și pe tratamente clinice prescrise unidirecțional, de la specialist la pacient. În schimb, noile abordări din domeniul sănătății mintale valorifică Modelul Recovery (Modelul de Recuperare Personală).
Conform definiției clasice formulate de William Anthony (1993), recuperarea nu înseamnă neapărat absența definitivă a simptomelor, ci:
„Un proces profund personal și unic de schimbare a atitudinilor, valorilor, sentimentelor, obiectivelor, abilităților și rolurilor. Este un mod de a trăi o viață satisfăcătoare, plină de speranță și cu o contribuție în comunitate, chiar și cu limitările cauzate de boală”.
În această paradigmă vorbim și despre împuternicire (empowerment), un răspuns direct la lipsa de control, neputința și dependența generate de interacțiunile pe termen lung cu sistemul de sănătate mintală. Deși sprijinit din exterior, acest proces se dezvoltă din interior și reunește trei elemente esențiale (Jacobson & Greenley, 2001):
Capacitatea de a acționa independent prin cunoștințe, încredere și opțiuni reale.
Disponibilitatea de asumare a riscurilor și de a vorbi cu propria voce.
Asumarea treptată a unui rol activ în propria viață: obiective, decizii, auto-îngrijire și consecințe.
Aceste repere, de la cadrul internațional al Convenției ONU până la principiile fundamentale ale Împuternicirii și Modelului Recovery, demonstrează că sprijinul între egali nu este un simplu gest de voluntariat sau o convenție amicală. Pentru ca experiența trăită să devină un instrument de suport structurat, sigur și eficient, este nevoie de o punte esențială: un program riguros de training.
Tranziția de la stadiul de persoană cu experiență trăită la cel de peer support worker necesită un spațiu de învățare adaptat, în care competențele practice să fie exersate sub un ghidaj de specialitate. Un astfel de program nu dorește să rigidizeze discursul personal, ci să ofere instrumentele etice și metodologice prin care propria poveste de viață devine o resursă sigură, atât pentru cel care primește sprijinul, cât și pentru cel care îl oferă.
Pentru a identifica elementele necesare unui astfel de program de formare în contextul românesc, a fost aplicat un chestionar de evaluare a nevoilor în cadrul Task-ului 5.3 („Involvement and joint ownership by people with lived experience in mental health policies”) din proiectul JA MENTOR. În spiritul principiului „Nimic pentru noi fără noi”, chestionarul adresat direct persoanelor cu experiență trăită a reprezentat un demers de ascultare a comunității. Elaborarea unui curriculum de training dedicat sprijinului între egali constituie calea spre alinierea la standardele internaționale și spre construirea unui cadru în care fiecare parcurs de recuperare este valorificat cu adevărat.
În cadrul chestionarului, termenul de „Persoană cu Experiență Trăită” (PLE) a fost definit ca având în vedere orice persoană care s-a confruntat personal cu sistemul de sănătate mintală sau care a trecut prin momente de impas psiho-emoțional. Când aceste persoane își folosesc propriul parcurs de recuperare ca un instrument pentru a îi sprijini pe ceilalți, în urma unui training specific devin „Peer Support Workers” (PSW).
Răspunsurile colectate în condiții de deplină confidențialitate și anonimat au oferit o imagine clară asupra profilului celor 19 participanți:
100% dintre respondenți
Au accesat anterior servicii clinice de sănătate mintală.
Medie: 3,84 / 5
Cea mai frecventă notă acordată a fost 4 din 5.
57,9% dintre respondenți
Cunoșteau conceptul (rețele sociale, voluntariat, ONG).
Analiza calităților esențiale pe care un PSW ar trebui să le dezvolte indică un consens ferm în rândul participanților. Ascultarea activă, definită ca abilitatea de a asculta fără a întrerupe și fără a judeca, a fost desemnată în unanimitate (100%) drept cea mai importantă abilitate practică, urmată de:
În plus, atitudinea optimă a unui PSW presupune empatie autentică, calm, răbdare, absența presiunii pentru o recuperare rapidă și validarea oferită de o persoană cu trăiri similare.
În oglindă, participanții au subliniat că un PSW trebuie să evite minimizarea problemelor, oferirea de sfaturi nesolicitate, atitudinea de superioritate, încălcarea confidențialității și depășirea limitelor de rol prin asumarea unor intervenții clinice (cum ar fi stabilirea unui diagnostic).
În privința obiectivelor-cheie ale unui program de formare, datele confirmă aceeași orientare clară:
Susținerea autonomiei beneficiarului
Centrarea pe decizia și puterea personală a beneficiarului.
Abilități de ascultare activă
Ascultare fără întreruperi, fără sfaturi grăbite și fără etichetări.
Relații de încredere non-ierarhice
Construirea parteneriatului autentic de la egal la egal.
Reacția în situații de criză & limite de rol
De-escaladare, siguranță și direcționare specializată.
De asemenea, o importanță deosebită a fost acordată prevenirii epuizării profesionale (73,7%). Respondenții au evidențiat totodată necesitatea orientării către o viziune personală asupra unei vieți cu sens, cunoașterea drepturilor legale, combaterea stigmei și tranziția de la centrarea pe diagnostic la valorificarea resurselor individuale.
Aceste rezultate evidențiază o corelație strânsă între experiența directă a respondenților și viziunea lor asupra unui sistem de suport eficient. Faptul că toți participanții au accesat anterior servicii de sănătate mintală indică faptul că răspunsurile sunt ancorate în propriile parcursuri de recuperare. Evaluarea utilității terapiei la o medie de 3,8 din 5 arată că, deși serviciile clinice sunt considerate utile, există o nevoie clară pentru o formă complementară de sprijin, bazată pe egalitate, reciprocitate și structuri non-ierarhice.
Consensul total privind importanța ascultării active și a susținerii autonomiei reflectă dorința de depășire a modelului medical tradițional, perceput ca fiind mai rigid. Respondenții resping asimetria clasică dintre specialist și pacient în favoarea unei abordări orizontale. Acest aspect se corelează cu teoriile sociologice ale interacțiunii în care o comunicare asimetrică sau lateralizată poate bloca feedback-ul și deschiderea (Chelcea, 2004), elemente vitale pentru stabilirea unei relații autentice de sprijin. Nevoia de a evita sfaturile nesolicitate, judecata și minimizarea problemelor confirmă faptul că persoanele aflate în impas emoțional caută înțelegere, nu etichetări clinice.
Pe de altă parte, accentul pus pe delimitarea clară a rolului și pe gestionarea propriilor emoții atestă o conștientizare ridicată a riscului de epuizare. Deși valorificarea propriei povești de viață reprezintă o resursă valoroasă, ea necesită granițe bine definite pentru a nu deveni copleșitoare. Pentru a se simți în siguranță în acest rol, membrii rețelei de sprijin au nevoie de un cadru clar și lipsit de judecată, bazat pe înțelegerea atribuțiilor și limitelor proprii, dar și pe stăpânirea unor competențe practice precum comunicarea empatică și mecanismele de direcționare către servicii specializate. Sentimentul de siguranță este susținut și de deprinderea tehnicilor de auto-îngrijire, primirea de feedback pozitiv și ghidajul continuu din partea unui trainer sau supervizor.
Observațiile libere colectate la finalul chestionarului conturează o susținere puternică pentru dezvoltarea sprijinului de la egal la egal și integrării lui mai ferme în sistemul de sănătate mintală, evidențiind potențialul acestui model în combaterea stigmatizării și reducerea discriminării. Pentru ca acest impact să fie sustenabil, este esențial ca PSW să beneficieze de formare continuă, supervizare, recunoașterea instituțională și o colaborare armonioasă cu ceilalți specialiști din domeniu, fiind sugerată și includerea unor noțiuni de bază din sfera psihologiei în curriculumul de instruire.
În concluzie, rezultatele validează necesitatea implementării formale a rolului de PSW, conturând un context favorabil introducerii serviciilor de tip peer-to-peer support. Nivelul moderat de conștientizare al acestui concept în rândul populației semnalează o nevoie clară de informare, formare structurată și integrare sistemică a modelului. Comunitatea solicită un program de instruire adecvat, care să îmbine abilitățile practice de comunicare empatică cu noțiuni solide privind etica, limitele clare de rol și cunoașterea drepturilor legale.
